La mulți ani de Sfinții Petru și Pavel!

La mulți ani de Sfinții Petru și Pavel! Astăzi este o zi specială pentru tine! Îți mulțumesc pentru bunătatea, răbdarea și grija pe care o arăți mereu, pentru zâmbetele pe care mi le aduci și pentru dragostea ta sinceră.

Îți doresc să ai parte de sănătate, fericire și împliniri pe toate planurile. Să nu uiți niciodată cât de important ești pentru cei din jur și cât de mult contezi pentru mine. Îți doresc să-ți urmezi mereu visurile și să găsești mereu puterea de a merge mai departe, oricât de grele ar fi încercările vieții.

Astăzi vreau să-ți spun încă o dată cât de mult te apreciez și cât de norocoasă sunt să te am alături. Să ai parte de o zi magică, plină de zâmbete, surprize frumoase și oameni dragi aproape!

Citeste pana la capat 🢂

La mulți ani, refugiul meu sigur!

Viața nu ne oferă mereu hărți clare, dar ne oferă oameni-busolă. Pe 27 iunie, universul sărbătorește nașterea unui om care a rescris complet semnificația cuvântului „prezență” în viața mea. Trecut de pragul unei maturități splendide de peste 50 de ani, acest suflet drag îmi demonstrează în fiecare zi că legăturile adevărate nu se măsoară în kilometri, ci în profunzimea ecoului pe care îl lăsăm unul în inima celuilalt.

Povestea noastră a început în 2008. Privind în urmă, realizez că nu a fost o simplă coincidență, ci o sincronizare perfectă a destinului. De atunci și până în prezent, au trecut ani plini de schimbări, dar constanta vieții mele a rămas aceeași: respectul reciproc și un ajutor necondiționat care nu a ținut cont de fusuri orare, de ecrane sau de distanțe geografice. Am învățat că poți fi incredibil de aproape de cineva chiar și atunci când mări și țări vă despart, dacă la mijloc există o fidelitate totală față de adevăr.

Cum poți defini o persoană care depășește orice definiție clasică? Este o raritate administrată de viață să găsești într-un singur om toate formele de iubire și sprijin de care are nevoie un suflet:

În momentele de rătăcire, îmi este mamă și tată, oferindu-mi acea blândețe caldă, dar și ghidajul ferm, plin de înțelepciune, pe care doar trecerea timpului o poate șlefui atât de frumos.

În momentele de conexiune profundă, îmi este iubit – acel spațiu sacru în care măștile cad, vulnerabilitățile devin punți, iar dorul se transformă în certitudine.

Este acel „orice” de care am nevoie atunci când lumea exterioară devine aspră, cinică sau nedreaptă.

La această vârstă venerabilă și superbă de peste 50 de ani, el poartă cu sine o generozitate rară, la care majoritatea oamenilor nici nu ar îndrăzni să se gândească. Într-o lume plină de falsitate, el m-a învățat ce înseamnă maturitatea emoțională: să ridici capul sus în fața provocărilor, să zâmbești cu demnitate în fața micimii sufletești și să treci prin foc și prin apă fără a-ți pierde bunătatea.

Distanța fizică dintre noi nu a făcut altceva decât să acționeze ca un filtru. A cernut tot ce a fost superficial și a lăsat la suprafață o stâncă de neclintit. Brațele lui, chiar și imaginate de la depărtare, rămân singurul loc unde îmi regăsesc echilibrul și încrederea totală în propria persoană.

Astăzi, de ziua ta, nu îți mulțumesc doar pentru că exiști, ci îți mulțumesc pentru felul în care alegi să exiști în viața mea. Îți doresc o pace absolută, sănătate și acea mulțumire profundă pe care o dobândesc doar cei care au curajul să iubească fără rezerve.

La mulți ani! Distanțele dispar când sufletele sunt deja unite. Ești fericirea mea de acum și pentru totdeauna.

Citeste pana la capat 🢂

Un prunc de patru ani

Te strâng în gând ca pe un prunc de patru ani,

Deși pe chipul tău s-au scris deja ninsori,

Au trecut peste noi și timp, și oameni răi, și bani,

Dar te găsesc în suflet de atâtea mii de ori.

Au fost furtuni și greuri care ne-au despărțit,

O viață aspră, crudă, ce ne-a lovit din plin,

Dar sâmburele cald ce-n prunc l-am plămădit

A înflorit curat, prin lacrimi și suspin.

Azi ești bărbat în toată firea, ai drumul tău trasat,

La patruzeci și doi de ani ești stâlpul meu de dor,

Îmi întinzi o mână caldă când cerul e-nnorat

Și-mi luminezi bătrânețea cu gestul tău ușor.

Mă ajuți cum poți, cu suflet, atât cât se cuvine,

Iar eu primesc din palme-ți darul cel mai sfânt,

Nu-i preț pe lumea asta să coste cât ții bine,

Nu-i dragoste mai mare sub cer și pe pământ.

Copilul meu cel drag, pierdut și regăsit,

Chiar dacă viața noastră a fost un drum spinos,

În ochii tăi văd iertarea și tot ce am iubit,

Tu ești lumina mea și tot ce-a fost frumos.

Citeste pana la capat 🢂

Un adăpost

În tine am găsit tot ce-am pierdut cândva,

Un adăpost în vreme de furtună,

Ești brațul cald ce-mi apără inima,

Și vocea care rănile le-adună.

Îmi ești ca un tată ce mă lasă să cresc,

Dar mă veghează cu ochi plini de milă,

Îmi ești ca o mamă când rănile-mi doresc

O mângâiere caldă, de copilă.

Îmi ești ca un frate, un umăr de fier,

Cu care împart și greul, și zborul,

Un prieten loial, trimis de sub cer,

Să-mi șteargă din suflet tot dorul.

Și dincolo de toate, în șoapte de dor,

Îmi ești iubitul ce viața-mi sfințește,

Pasiunea curată, un drum mai ușor,

Destinul ce-n taină mă împlinește.

Ești totul în toate, o lume nuanțată,

Un singur suflet în care încap,

Părinți, frați și dragoste, viața mea toată,

Comoara din care nu vreau să mai scap.

Citeste pana la capat 🢂

O tăcere grea

În pieptul meu e o tăcere grea,

Un colț de suflet ce-a rămas pustiu,

Copilăria pe care n-am avut-o-n dar cândva,

O caut azi, când e mult prea târziu.

Mi-e dor de jocul ce nu l-am jucat,

De pașii desculți prin iarba cu rouă,

Un timp furat, un zâmbet îngropat,

Ce lasă-n urmă doar o ploaie nouă.

Crescut prea iute-n haine de adult,

Purtând dureri ce nu erau ale mele,

Ascult plânsul din mine de demult,

Cum se izbește mut, de stele.

E o tristețe-n suflet, ca un nod,

Un dor de-o mamă sau de-un adăpost,

Trec anii grei și nu mai găsesc pod

Spre lumea care n-a avut un rost.

Rămâne doar suspinul din tăceri,

O rană vie-n pieptul obosit,

Un pelerin ce caută de ieri

Copilul care n-a fost nicicând iubit.

Citeste pana la capat 🢂

Fiind 1Iunie…

Când parfumul lunii mai dispare și vara își face apariția poți tăia toate florile, dar nu poți opri primăvara să vină și să plece…

Cu această ocazie, fiind 1 Iunie, vă aduc la cunoștință intenția irevocabilă de a demisiona oficial din funcția de adult matur pe care o dețin acum, cam, abuziv. Am luat această hotărâre după o analiză detaliată a situației, m-am hotărât să mă retrag și să preiau atribuțiile unui copil de șase ani, cu toate drepturile și îndatoririle pe care le-am avut cândva, dar la care am renunțat cu prea mare ușurință. Vreau să joc nouă pietre, să sar coarda, să desenez cu creta colorata pe trotuar, vreau să cred sincer în iepuraș și Moș Crăciun, care-mi aduceau bomboane, și să mă întreb cu uimire de ce adulții nu fac la fel, trăind o viață simplă…

De ce vreau să demisionez? M-am maturizat prea mult fără să-mi dau seama, considerând că viața a făcut un abuz prea mare fără să mă întrebe, dacă vreau să-ajung matur.

Ce bine era când credeam-n naivitatea mea de copil că lumea din jur este fericită, fiind fericită, fără trotinete electrice, telefoane, tablete și multe alte evoluții ”performante”?! …

Promit solemn că, imediat ce o să-mi reiau atribuțiile de copil, o să-mi petrec viața exact cum o trăiam în copilărie iar când mă va întreba cineva, ce-o să mă fac când ajung mare, voi răspunde: Vreau să rămân copil!!    

Fiți voi mari și importanți, inteligenți, ocupați și îngrijorați. Eu vreau să rămân mică!  

Semnat: Eu, aceeași ce greșesc din zorii dimineții până-n apus de soarele. 

Citeste pana la capat 🢂

În stare pură

Când ești tu însuți

ești un poem nescris

și-o simfonie plină de vise

culori și sentimente

în stare pură

ești o poezie de iubire

fără argumente

precum un tablou în ramă vie

frumusețe fără ornament

în libertate și armonie.

Fericirea-i mereu pacea

cu tine însuți

iar frumusețea-i armonia

contrariilor.

Citeste pana la capat 🢂

Un cuib într-un cireș

Zorile dimineții ne răsfață

ne amestecă-n priviri

picurii fierbinți de viață

și sub gene

ele ne strecoară

frumoasa primăvară

când tăcerea ne cuvântă

fără grai

peste munți și văi

îndepărtate țări și ape

ziua poate să ne-adape…

Mi-e sufletul

un cuib într-un cireș

în cuibul meu

poposesc pe rând

porumbelul alb și pur

vulturul cu ochi atent

la fel și soarele, vântul,

tăcerea-adâncă, ploaia,

toate mi se potrivesc.

De fapt, dacă stau și gândesc logic, chiar și când ajungi un ”înger”, întotdeauna va exista cineva căruia nu-i va place foșnetul aripilor tale.

Citeste pana la capat 🢂

În această perioadă

De la atâta ”cutremurat”, Pământu-n multe locuri s-a crăpat, cine să-l mai repare, când lumea-i cuprinsă de ură și dezbinare? Aș vrea ca lumea, poate-i prea mult a mea dorință, să-i pună câte-un petic să-și revină iar pe locul reparat să sădim flori de suflet cu lumină, soarele să strălucească, să topească prin a lui căldură, șansa urii și dezbinării.

Citeste pana la capat 🢂

Dacă tu crezi, așa și este

Retorica acestei lumi te vrea a fi

Cu multe sensuri și direcții,

Dar nu-nceta a căuta să faci ce simți

Și să-ți găsești menirea oferită

Cu multă vreme dinainte de a ști,

Că ai să îți alegi această viață.

Sunt multe întrebări fără răspuns

Sau doar trunchiate și cu multe puncte,

Însă un lucru este clar și cert,

Dacă tu crezi, așa și este.

Crede că totul este minunat,

Că tu ești bun în toate cele,

Lasă-te mângâiat de Cer

Și-ai să pășești cu bucurie.

Un mâine este mai frumos,

Are mai multă poezie,

Dacă tu crezi că astăzi ai făcut, 

Tot ce-ai putut să faci mai bine.

Chiar dacă soarele e printre nori,

Sufletul știe că-i acolo,

Rămâi în energia lui,

Căci dacă crezi, vei răspândi lumină.

Să fii iubit...

E o dorință ce-i universală,

Însă mai important e ca să poți iubi,

Să îi cuprinzi pe toți, în inima ta mare.

Tu crede că se poate ca să atingi desăvârșirea,

Că muntele din față nu-i decât o piatră,

Pe care cu credință poți să-l muți

Și să îți împlinești dorința.

Rămâi fidel și simte fericire,

Indiferent ce faci pe a ta cale, 

Zâmbește zilei că exiști și crezi,

Că totul este cu putință.

Citeste pana la capat 🢂

O voce sparge cerul

Astăzi să facem noapte albă 

și să trimitem doar Iubire,

Fără să se mai critice un vers sau o ținută,

că-n pieptul fiecăruia e Tricolorul.

Sunteți cu toții fără de prihană,

de dați cu pietre și-mproșcați venin?

În spatele a ceea ce se vede,

e multă trudă și nervi consumați.

Acolo unde este un român,

de fapt, e o întreagă națiune,

Și-i bine ca să ne mândrim,

nu să-i trimitem energii maligne.

De foarte multe ori nu e nimic cum pare,

nici vorba, nici cuvântul scris,

E bine să priviți peste acestea

și să-nțelegeți ce este subtil.

Chiar toată viața ați fost zen?

și nici o umbră, frică, nu v-a sugrumat?

Atunci sunteți din Cartea albă a lui Ramtha

și-i vremea să vă confesați, ca să-nvățăm și noi.

Pe scenă este vocea și nimic mai mult,

aceasta se analizează și votează,

Dar mai contează și curajul de-a te dărui,

voi ați putea să fiți în pielea ei?

Tăcerea nopții să ne-aducă bucurie

și fiecare-n casa lui să strângă pumnii,

Indiferent dacă vă place sau chiar nu,

suntem români și asta nu se schimbă.

Omul este cel ce judecă pe om...

de ce să nu ne bucurăm cu el?

O voce puternică sparge cerul...

să-i dăm Cezarului ce e al lui

Și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.

Citeste pana la capat 🢂

De vorbă cu viața într-o dimineață ploioasă

Când ceaiul am terminat de pus în ceașcă, viața, stând cu ea la masă, începe a mă întreba:

– Ești fericită?

Stau și o privesc zâmbind în prima fază, gândind în sinea mea: De ce m-o întreba, când ea e cea care-mi conduce clipele și zilele? Apoi, din respect, îi răspund, râzând:

– E primăvară, cum să nu fiu fericită, când totul începe-a înverzi și înflori? Florile una câte una încep o nouă viață, copacii încep a prinde și ei viață, încetul cu încetul făptura pământeană, oricare ar fi ea, începe a se mișca, plus că, sunt un suflet jucăuș, un etern visător de cai verzi pe pereți, orice trăire o preschimb în soare indiferent de cât de înnorată ar putea fi. Nimic nu mă împiedică să-ți savurez orice clipa, a ta, cu bune și cu rele, ești a mea. Chiar dacă unii mă cred atee, eu am o relație specială cu Divinitatea, relația mea cu Iisus Hristos, ales Al Lui Dumnezeu, este una personală, nu mă voi afișa cu ea, respect cu sinceritate protecția primită, nimeni nu o poate face-n locul meu. Sigur, această părere mă amuză, nu încerc a le schimba părerea, fiecare are dreptul de-a crede ce dorește, doar El știe adevărul, restul prin părerea lor, nu mă interesează. 

– Iubirea, iubirea unde-i este locul, nu o văd în al tău răspuns? Mă întreabă viața, uimită c-am uitat-o.

– Iubirea… Iubirea-mi este trăirea și respectul pentru tot ce-mi oferi. Iubesc răsăritul și apusul unei zile, iubesc tot ce mă înconjoară, iubesc oamenii frumoși al căror suflet mă-ncântă cu a lor frumusețe, cu gândurile lor de bine, le sar în ajutor de câte ori este cazul, iubesc poezia, pictura, muzica, cu ale lor emoții ce pun în evidență alte suflete frumoase. Iubesc omul vertical, indiferent de situație, iubesc soarele, luna și strălucirea stelelor, iubesc să dăruiesc, celor care merită.

Te iubesc viață cu tot ce îmi oferi, pentru greul urcuș până-n culmile înalte, pentru soarele din priviri, pentru copilul din mine ce se bucură din orice și face glume când uneori îmi este greu, te iubesc pentru zilele trăite, trăirile oferite, emoțiile negative înfrânte, dacă nu reușeam puteau să mă oprească din mersul prin viață, nu în ultimul rând, pentru echilibrul dobândit și armonia sufletului meu ce mă înseninează.

Până i-am răspuns, nu știu cum a dispărut în ale clipelor trăiri, ce nu stau pe loc. Mai doream să-i mulțumesc pentru timpul petrecut împreună și pentru cel pe care-l mai am, încă, și pentru că mi-a fost destinată presărându-mi în suflet lumină.

Ea nu știe că nu mi-aș dori o altă viață…

Citeste pana la capat 🢂

Sezonul nuferilor

Să nu ne mai îndoim

pe oglinda sufletului

să ne sădim nuferi…

Cu-a lor frumusețe

și noblețe

ne umple iarăși gândul

cu liniște și armonie

oferind sărbătoarea sinelui.

Curajul nuferilor

ce cresc din mâlul negru

ne va oferii speranța

și încrederea-n viitor.

Citeste pana la capat 🢂

De dorești…

De dorești să ai în viață… o zână,

sădește-o floare-n grădină,

apoi ud-o cu blândețe la rădăcină.

Dacă vrei o ea… blajină,

fă-te îmblânzitor de șerpi, o zi.

De-ți dorești un suflet… pereche,

fă-ți din gânduri castele de lumină

și șoptește-i cu tandrețe

o poezie, o medie plină cu iubire.

De dorești, ce, nu-i niciunde,

fă-te înger și-o să simți

cum misterul te pătrunde

de ajungi-n Rai desculț.

Citeste pana la capat 🢂

Popas...

Popas

de vei face

pe malul vieții

vei găsi fuior

de timp în clipe

destrămate

ce lasă-n suflet

amintiri

cu gust și tentă

violetă

călătorind-n timp

departe

de-astă lume

în melodia gândului

cuminte

Citeste pana la capat 🢂

Ajungând mereu la mal…

Cu pași rari, dar siguri, primăvara începe să ne răsfețe, își scutură din ramuri flori valsând precum balerinele, când se aștern pe pământ alene, ne-ndeamnă cu-al lor vals plăcut, la viața plină de culori, desfătări ce ni se-nchină în revărsarea clipelor, deplină, mereu, cu pas vioi prin viață.

În fața tuturor ororilor care se abat zilnic asupra lumii noastre, în dorința de-ai proteja pe cei dragi, alegerea de a lăsa bucuria să ne intre-n sufletele este un act necesar, căci, bucuria ne este șansa întoarcerii spre tot ce-i mai bun și frumos, merită să avem o astfel de atitudine.

Acum aș vrea, deși sunt o toamnă-n timp, să zbor în primăvară ca floarea de cais, să pot trăi al clipelor splendoare, iubind și primăvara viitoare purtând pe aripi fel de fel de provocări, o lume vie, cu corăbii ce ajung mereu la mal.

Citeste pana la capat 🢂

Îndemnul primăverii

Mi-a șoptit, timidă, primăvara, la ureche, prin parfumul unui cireș:

– Au dat cireșii-n floare, zâmbet cald în primăvară, să mai stai puțin pe-afară, într-un colț retras și să privești, căci, omul rău te va linșa, pentru unii ești surâs în dimineți înnourate sau cu soare, pentru ei, în schimb, ești cuvântul ce te-ndeamnă să devii ca ei…

I-am dat dreptate, când ajungi să te confrunți cu ei, vrei, nu vrei, ajungi ca ei.  

De acum, voi fi cuminte, ies în primăvara de afară printre peisajele frumoase unde florile-s înflorite și cuvântul folosit este demn de citit și mirosit.   

Citeste pana la capat 🢂

Am devenit...

Am devenit adepta

zorilor înflorare

cu gânduri colorate

a clipelor răsfirate

în mii de zboruri

cu aripi întinse

peste pajiștea vremii

gânduri-zâmbet

dezmierdate de soare

când nimeni

nu cere explicații

Un suflet armonios

descântat miraculos

când viața-i trecătoare

în pas timid și-ncet

încet dispare

în locuri liniștitoare

când secundele

se trezesc din letargia

gândurilor florale

ce vibrează-n interiorul

inimii umane.

Citeste pana la capat 🢂

Incertitudine și nesiguranță ...

Nu cred că există vreun demnitar al acestei țări care să nu înțeleagă de unde vine marea și profunda neîncredere a cetățenilor în tot ce ține de statul român.

Dacă vrem schimbare, lor oricum le e bine așa, trebuie să avem clar în minte și să știm că prin noi și cu noi lucrurile se vor mișca.

Democrația funcționează deficitar, în unele țări seamănă cu altceva, dar e firesc la cât de atacată a fost, este și va fi; și totuși trebuie considerată unica formă de guvernământ rezonabilă pentru un om asumat, conștient de faptul că drepturile și libertățile oricând se pot pierde dacă nu sunt manifestate, uzitate și apărate.

Trecutul are rostul lui.Din el avem de învățat. Cineva spunea că dacă un popor nu are o viziune, o perspectivă al cărei fundament să fie munca, să aibă planuri de a progresa și să fie educat să gândească și critic, dar și constructiv, va scoate din tolba prăfuită trecutul și se va raporta doar la el. Nefăcând nimic semnificativ și palpabil...devii nostalgic după statul la cozi, frig, frică și întuneric. 

Poate nu vi se pare, dar suntem responsabili de tot ce se întâmplă. Aceeași responsabilitate au avut-o și cei dinaintea noastră. Se plasează de la o generație la alta o corvoadă care, într-un final, va trebui fărâmată și împrăștiată de cineva. Devine din ce în ce mai greu de dus și ne rupe bucăți din carne și din suflet. 

Pregătiți nu suntem, dar conștienți suntem?

Citeste pana la capat 🢂

Femeia...

Iubită sau neiubită, apreciată sau nevăzută, îmbrățișată sau respinsă, respectată sau ironizată, umilită, ascultată sau ignorată, încurajată sau redusă la tăcere, oricum ar fi, oriunde ar fi, oricând ...ea tot rămâne o forță și această forță a ei uneori nu se vede. Pare fragilă, ușor de manipulat, lesne de supus și de transformat în ce place și trebuie societății. Doar pare...pentru binele tuturor, pentru liniștea și unitatea unui cămin construit din vise și speranțe, muncind constant, în timp, lăsând să o sfârtece cuvintele unuia, altuia, primind să trecă prin calvarul nedreptății pentru că știe să iubească și știe să iubescă pentru că a învățat să ierte.

Ea reprezintă energia vitală a lumii în care trăim!

Ea cară în spate toată suferința celorlalte ca ea, repară inimi și cerne gânduri, răstoarnă pământul și se ceartă cu luna, se-agață de cer și vorbește cu norii, pentru că doar mâinile ei pot plămădi viața.

Uneori nu știe ce să facă...ca să fie bine.

Și-atunci se aruncă în ea și caută cioburi de lumină, ață și ac și se-apucă de unit frânturile între ele, neobosit, până rămâne fără degete...în primăvară îi cresc altele, oricum.

Pare învinsă de multe ori. Ea știe că nu se termină nimic fără ea. Ea a înțeles că nimic nu poate exista fără lumina ochilor ei și imensa, nesfârșita ei iubire pentru tot ce trebuie apărat, îngrijit, protejat.

De aceea este o forță! Chiar dacă este sau nu o mamă, o bunică, o străbunică...

Începutul și sfârșitul se împletesc în părul ei, trec de mii de ani prin sângele ei și câtă vreme va avea , nu se va putea opri din a fi ceea ce este.

Citeste pana la capat 🢂

O mamă...

O mamă, în adevăratul sens al cuvântului, trăiește cu dorința de a-și vedea copilul fericit, de a simți că este iubit și că toată truda ei de a-l forma ca om nu a fost în zadar. 

Nu vrea nimic decât puțin din timpul rămas...o vorbă, un zâmbet, un gând și când se poate câte o îmbrățișare. În rest...DOR. Un dor ori mai multe doruri, care îi dau senzația că locul gol nu este chiar un hău adânc, ci mai degrabă o problemă a ei în gestionarea sentimentelor materne.

Ea rămâne oarecum prinsă în amintiri, purtându-și copilul în brațe, iubindu-l, leganându-l pe picioare, hrănindu-l, citindu-i povești, ingrijindu-l și păzind veșnic bucățica urlătoare de lumină ca pe cel mai de preț lucru care a existat vreodată de-a lungul timpului.

Ea dăruiește, oferă tot ce are mai bun. Ea? Ea rămâne cu DORUL. Singurul care nu se desprinde de ea...pentru că nemaiavând nici el alt culcuș pentru atâta iubire de dăruit, s-a strecurat pe unde a găsit loc. 

Dorul poate fi blănos sau pănos, poate fi un copac sau un ac, poate fi chiar soarele și chiar și poarta care se va deschide într-o zi larg să poată intra copilul cu copii mici sau mari și toată lumina ochilor nesecați de iubire se va revărsa peste ei ca o binecuvântare.

Iubesc totul și nu pentru că mi-a picurat totul ei prin carnea mea și pe dinăuntrul ei, ci pentru că sunt daruri fără de care nu aș fi în stare să vă spun ce simt și nici să le rostesc așa cum mă pricep să le rostesc. E "vina" ei, întreagă. 

Citeste pana la capat 🢂