Lumea asta rea, perfidă, scoate din noi ce nu putem crede, unora parcă le-ai sta în gât, cum te văd te-articulează, faultează, parcă-ar fi la o competiție încercând să-ți impună trăirile și emoțiile lor din propriul lor iad personal, chiar de vrei să te bucuri de viață păstrând frumusețea și gingășia copilăriei.
Ce minune mai este și scrisul ăsta? Fără alte semne, decât literele obișnuite, poți să simți lacrima ce-ți inundă sufletul, oftatul ce te cutremură sau poți simți pacea care te cuprinde, bucuria, fericirea, încântarea… Muzica și scrisul ne eliberează, ne echilibrează.
Aș vrea să știu cât să mor până când m-oi îndura să mă îngrop sub alte amintiri... aș vrea să știu cât să trăiesc ca să pot vreodată să uit de mine... aș vrea să știu cât să aștept până când voi jeli moartea sufletului meu... aș vrea să știu cât să rabd să-mi vărs inima pe hârtie cu roșu alb... aș vrea să știu cât să plâng ca să uit de mine și de tot, și ce-am pierdut... aș vrea să știu cât să scriu până când cântecul meu va căpăta ultimul refren... aș vrea să știu cât să vreau... și aș vrea să știu cât să știu, și cât să mai aștept?...
.jfif)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu