Nu vrea nimic decât puțin din timpul rămas...o vorbă, un zâmbet, un gând și când se poate câte o îmbrățișare. În rest...DOR. Un dor ori mai multe doruri, care îi dau senzația că locul gol nu este chiar un hău adânc, ci mai degrabă o problemă a ei în gestionarea sentimentelor materne.
Ea rămâne oarecum prinsă în amintiri, purtându-și copilul în brațe, iubindu-l, leganându-l pe picioare, hrănindu-l, citindu-i povești, ingrijindu-l și păzind veșnic bucățica urlătoare de lumină ca pe cel mai de preț lucru care a existat vreodată de-a lungul timpului.
Ea dăruiește, oferă tot ce are mai bun. Ea? Ea rămâne cu DORUL. Singurul care nu se desprinde de ea...pentru că nemaiavând nici el alt culcuș pentru atâta iubire de dăruit, s-a strecurat pe unde a găsit loc.
Dorul poate fi blănos sau pănos, poate fi un copac sau un ac, poate fi chiar soarele și chiar și poarta care se va deschide într-o zi larg să poată intra copilul cu copii mici sau mari și toată lumina ochilor nesecați de iubire se va revărsa peste ei ca o binecuvântare.
Iubesc totul și nu pentru că mi-a picurat totul ei prin carnea mea și pe dinăuntrul ei, ci pentru că sunt daruri fără de care nu aș fi în stare să vă spun ce simt și nici să le rostesc așa cum mă pricep să le rostesc. E "vina" ei, întreagă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu