Femeia...

Iubită sau neiubită, apreciată sau nevăzută, îmbrățișată sau respinsă, respectată sau ironizată, umilită, ascultată sau ignorată, încurajată sau redusă la tăcere, oricum ar fi, oriunde ar fi, oricând ...ea tot rămâne o forță și această forță a ei uneori nu se vede. Pare fragilă, ușor de manipulat, lesne de supus și de transformat în ce place și trebuie societății. Doar pare...pentru binele tuturor, pentru liniștea și unitatea unui cămin construit din vise și speranțe, muncind constant, în timp, lăsând să o sfârtece cuvintele unuia, altuia, primind să trecă prin calvarul nedreptății pentru că știe să iubească și știe să iubescă pentru că a învățat să ierte.

Ea reprezintă energia vitală a lumii în care trăim!

Ea cară în spate toată suferința celorlalte ca ea, repară inimi și cerne gânduri, răstoarnă pământul și se ceartă cu luna, se-agață de cer și vorbește cu norii, pentru că doar mâinile ei pot plămădi viața.

Uneori nu știe ce să facă...ca să fie bine.

Și-atunci se aruncă în ea și caută cioburi de lumină, ață și ac și se-apucă de unit frânturile între ele, neobosit, până rămâne fără degete...în primăvară îi cresc altele, oricum.

Pare învinsă de multe ori. Ea știe că nu se termină nimic fără ea. Ea a înțeles că nimic nu poate exista fără lumina ochilor ei și imensa, nesfârșita ei iubire pentru tot ce trebuie apărat, îngrijit, protejat.

De aceea este o forță! Chiar dacă este sau nu o mamă, o bunică, o străbunică...

Începutul și sfârșitul se împletesc în părul ei, trec de mii de ani prin sângele ei și câtă vreme va avea , nu se va putea opri din a fi ceea ce este.