day - 00 month - 0000

Un om obișnuit

Seninul unui zâmbet

Te-am pictat într-un poem de dor,
căci, cuvinte nu prea
îmi mai aduceam aminte,
la întâmplare, cu pași naivi de șoapte
chip nelumesc cu mersul pe strune de viori
ce-mi fredonau prin gânduri
muza fiind un înger cocoțat pe-un nor
ce cântă-n seninul unui zâmbet
ca o lumină strecurată-n suflet
venită de nicăieri…

Cu soarele-n suflet

Salutați sosirea zorilor și deschideți ochii pentru a simți binecuvântarea soarelui. Lumina dimineții ne va arăta calea spre noi energii prin fiecare rază blândă și binecuvântată a soarelui ce atinge fiecare copac și fiecare floare care va dansa sub soare… Lumina lui ne dăruiește sentimente, dorințe, vise, zâmbete.
   O lume care este pașnică, o lume care este măreață, o simfonie de sunete, un dans în briza vântului, o agitație blândă, o poveste de spus, o încântare pură.
   Lumea prinde viață, vie, prosperă-n energie, o lume a încântării, adevărată magie a misterului, pentru că lumea este un loc frumos pentru a fi.
   Mă așez pe veranda vieții, sub soarele dimineții, în aerul proaspăt și ușor răcit, c-un cer albastru, când tăcerea îmi este o muzică pentru sufletul meu, și-mi sorb cafeaua dimineții cu gândul la o lume mai puțin rece și-ntunecată, cu speranța că voi avea o nouă zi dăruită spre a o trăi în liniște și pace, cu mine însumi, când oamenii rătăcesc în loc să-și caute modul cel mai energizant a-și prețui viața așa cum se cuvine, căci lumea nu-i făcută doar pentru unul tăcut și încruntat, ci pentru oamenii cu suflet colorat, indiferent de anotimp. 

   Depinde doar de noi ce culori ne alegem pentru ca sufletul să fie pregătit să vindece răni pe care le credea de nevindecat.
   Cu soarele în suflet, în pragul dimineții, în orice moment, sufletul poate cânta ca un poet, cu raze de cuvinte pe care iubirea i le aprinde, acel izvor de apă vie care aduce-n el virtute-n idealuri.
   O metamorfoză a sufletului pentru o conștientizare autentică a libertății emoționale și spirituale, altfel spus,  ”un sanctuar de vindecare”.

În pulsul dimineții

Ai nevoie de multă flacără pentru a arde până la capăt…
Orice înflorire largă a vieții noastre grăbite se pierde în tumultul vârstei dar astăzi nu voi căuta nici un refugiu sau o ascunzătoare în umbra anilor trecuți, îmi voi înfrunta destinul dincolo de zidul lumii, pe malul râului meu îmbrăcat în pace și voi fredona melodiile țărmului meu, un râu călător, o stânca înțeleaptă, o orhidee și-un cer senin…
În această dimineață strălucitoare, care se ivește pentru mine, voi planta un copac, o floare, rugându-mă pentru un nou vis, pe care-l voi lua în palmele sufletului și-l voi modela ca pe un lut în forma cea mai bună a sinelui pentru un nou început, fiecărei clipe oferindu-i o nouă șansă, noi pași în schimbare.
În pulsul acestei noi zile frumoase voi privi în sus și în afară, pur și simplu, cu speranță. S-ar putea să nu pot schimba poziția stelelor, să fac vânturile să nu mai bată sau să liniștesc marea, dar pot alege ce voi gândi. E-o poziție fermă și hotărâtă, pentru că altfel nu voi avea succes, nu voi fi intimidată, pentru că îmi voi proiecta o imagine clară și viabilă.
Calea spre a deveni și a face tot ceea ce îți imaginezi este: Să nu te lași influențat de gândurile și impresiile care te împiedică să-ți atingi adevăratul potențial, pentru că odată ce te lași contaminat riști să ajungi produsul lor.
Epilog: Pentru omul care aspiră există mereu o speranță, el are locul asigurat pentru reușită, pe când cel care stă în spate și nu îndrăznește niciodată, nu acționează niciodată, se veștejește în copacul vieții și toate dorințele sale nu vor schimba nimic.

Poeme care îți sculptează sufletul

Uneori, când nu te aștepți, se întâmplă să cauți, prin poveștile pierdute, un vers, o rimă, o lecție, o lumină, în interiorul inimii adormite, ajungi acolo fără să vrei… Sunt amintiri despre care nu vorbim, dar pe care le simțim umblând prin camera zgomotoasă a inimii, un fel de ecou al timpului trecut… Un râs ce poate inunda o cameră, un zâmbet ce-ți poate însenina trăirea, un ceai băut pe-o verandă, într-o dimineață deMartie, o supradoză de frumusețe pusă în nișa cerului din noi. O provocare personală, despre ”mine cu mine”. Cerul albastru al sufletului, fiind cel care atinge memoria, zâmbetul amintirea unei stele, râsul un sărut ce mângâie pasiunea, ceaiul dăruiește esența unui nou început în zorii dimineții.
Dacă vrei și memoria nu te lasă, le ai pe toate!

Dor în zori de zi

Nu te-ndepărta prea mult
nici măcar pentru o oră,
nici măcar pentru o zi,
pentru că,
nu știu cum să-ți spun,
o oră sau o zi sunt prea lungi
iar florile mici ale dorului
vor înflori împreună
și pe zi ce trece se vor cuibări
în al meu suflet
așteptându-te neîntrerupt…

Motivul existenței

Nimic nu este imposibil
și de neatins
când ziua se transformă
într-o poveste
iar prin cele mai delicate zile
îmbrățișarea iubirii
ne este motivul existenței…
Când povestea se derulează
binecuvântată
într-o lume-n care speranța
pe zi ce trece se pierde
noi suntem singura credință
care poate îndrepta lucrurile.

Celor revoltați

În lumea asta
fără nici-un sens,
am ajuns un
călător desculț
printre gânduri…

Am impresia,
de loc elucidată,
că-n secolul acesta
ce trebuia să fie,
evoluat, e revoltat…

Totul se rezumă
la apostrofat,
căci revolta stă
mereu pe masa
celor revoltați.

Frumoasă primăvară

Te știu frumoasă primăvară, te admir, căci e-o veșnicie petrecută împreună. O da… Te știu, cu gândul ce simte sufletul vibrând. Doar gândul te fură și te sădește-n suflet, fără să știi, fără să simți.
Soarele a început să se ivească pe cerul senin al zilelor, iar lumea zâmbește când florile înfloresc…
Primăvară creezi emoții când prin gânduri te strecori.
Toporașii, florile mele preferate, sunt florile care se joacă cu mintea omului, având un parfum care dispare și reapare magic în jurul lui. Simbolistica acestor flori, care încep încet, încet, să înflorească, este legată profund de modestie și discreție, datorită felului în care florile își pleacă „capul” sub frunzele în formă de inimioară.
Orice om are nevoie de-o primăvară-n suflet, să dăruiască și să primească fericirea

Cu ale lor culori

Cu gingășie
printre razele de soare
privesc spre cer
un mănunchi de flori,
cu al lor zâmbet
spun povești nescrise,
vor să ne arate că
unirea prin culoare
este frumusețea
fiecărui om…

Cu-ale lor petale
izvor de frumusețe
pot îndepărta ușor
iernile ostile
din sufletul unui om.

Sunt doar un simplu muritor

Eu nu mă-ncarc cu răutatea lumii
încerc mereu de ea să mă feresc,
nu mă hrănesc nici cu resentimente
nici cu invidii fără rost…
În zorii primăverii mă-ncarc mereu
cu mireasma florilor și trilul păsărilor
nu vreau să par mai mult decât pot fi
încercând mereu pe nimeni să nu supăr…
Sunt doar un simplu muritor cu patimi
de foc și spini căutând lumina la răspântii
cu stelele-n jerbe în agonii tot mai acerbe
atingând corolele de flori cu aripile.

Primăvara, primăvară…

Dăruiește-mi primăvară
mugurii din floare
și cerul în priviri să uit
că timpul zboară
lăsând în urma lui
doar clipele cernute
precum un concert
prin ramuri de trăiri…
Lasă-mi liber visul
să-mi picure-n suflet
creând noi
și frumoase amintiri
În buchetele de crizanteme.

Oare n-am vânătăi pe dinăuntru?

Din mine n-au coborât visele! Nu le-am făcut nici-,o stație pe traseul vieții, n-am tras niciodată semnalul de alarmă cât să le arunc pe șine și să le las în urma mea!
Am obosit desigur și eu de răutăți, de fățărnicie, de viclenii și alte asemenea lor. Dar refugiul a fost totdeauna în mine, unde chiar dacă nu mă întorceam mai deșteaptă, aveam măcar măsura corectă a ceea ce sunt.
M-au atins multe, m-au înfrânt multe, am și greșit, am și fost îngăduitoare cu greșelile altora când am putut, însă știam mereu că seva puterii o am în suflet, acolo unde bucuria mea de viață bate ritmul perfect, știam că o bătălie pierdută nu înseamnă c-am pierdut și războiul, știam că am trecut demult la stadiul de fluture și mă pot uita cu compasiune la cei care rămân omizi.
Discutand despre slăbiciunile omenești care ne fac să trăim într-o lume pătrată, spun doar atat : "când arunci cu rahat în univers, deseori vântul îți bate din față"!! Veți râde de ac, exprimare oarecum ... plastică care de fapt întărește zicala, că primim ceea ce dăruim. Poate nu chiar când vrem, poate nu chiar în forma dorită de noi, dar, într-un final, da ... vântul îți bate din față întorcându-ți ... ce-ai dăruit.
Un singur lucru mă întreb: la cât de tare îmi bate inima pentru orice ... nimic, oare n-am vânătăi pe dinăuntru? Am învățat că succesul în viață se datorează și puterii magice, așa cum spune marele Cavafy: vine un moment când trebuie să spui marele “Nu”. Am învățat să nu cred în cuvinte când nu sunt însoțite de acțiuni și să nu fiu crudă și nedreaptă când sunt supărată. Mi-am dat seama că maturitatea, spiritualitatea și personalitatea nu sunt întotdeauna legate de vârstă, ci de calitatea fiecărei persoane."

Năzuință

Parcă m-aș vrea un puf de păpădie de nimeni luat-n seamă doar vântul să mă miște-n a lui dorință, dar cine-s eu să pretind așa ceva, când lumea m-ar lua peste picior de mi-ar afla năzuința?
Dacă ar fi să mă mai nasc o dată mi-aș dori să fiu o floare de cireș ce zâmbește-n ram când soarele o alintă, privind la cer aș zâmbi în fiecare primăvară căci lumina se naște cum e normal, trăiește și moare, durerea învie se-nalță și doare, iubirea plutește și se scufundă-n uitare, întunericul zboară spre lumea-i deschisă, inocența dispare… de ură învinsă, pasiunea mocnește într-o cușcă închisă, căci oamenii trăiesc-n păcat cu inima deschisă și viața nu mai are un sens-n astă lume când frumusețea și iubirea dispar-ntr-o amnezie indusă.

Balsamul vieții

Ne-am născut să dăruim iubire, câte-un strop de lumină blândă, să-mparțim la fiecare câte-un strop de fericire din a noastră fire în drumul nostru spre necunoscut…
Indiferent de un alt mâine, gândurile prefăcute-n cuvinte, în neliniştea dintre două ecouri, flacăra iubirii nu se stinge. Din inimă, trup şi suflet, vom scăpa de-atâtea incertitudini, în vis şi-n lumea cea reală, fiind ceea ce suntem cu adevărat, nu simulat.
Comparația ne ține în suferință fiindcă este falsitate pe multiple niveluri. Ideea de comparație să poată fi exersată, este necesar ca această comparație să aibă loc între un tine și un al doilea. Prin urmare, când te compari, intervine o îndepărtare de Adevărul Unității. Conștiința este UNA și este VIAȚĂ.

Conștiința nu suportă comparații fiindcă totul este perfect așa cum este.
De multe ori ne comparăm cu ceea ce vedem la suprafață, numai că, aparența e una și esența e alta. Nu știi ce e în sufletul omului, îl putem considera fericit, iar el să fie în depresie, îl poți considera bogat, iar el să fie plin de datorii. De foarte multe ori, lucrurile nu stau așa cum par. Prin urmare, ar trebui să renunțăm la a mai presupune lucruri despre ceilalți.
Să ne deschidem spre a ne accepta așa cum suntem, și pe ceilalți așa cum sunt.

Unui păun ce așteaptă să-i jumulească cineva coada

Nu te aștepta să fii perfect, nu te aștepta să fii fără defecte… pentru că nu vei fi niciodată! Poate că sună înfricoșător, însă adevărul este că nu trebuie să trăiești într-un standard nerealist!
Ești imperfect!! Așa cum sunt toți oamenii de pe acest pământ, nu te aștepta să se schimbe vreodată acest lucru, pentru că nici nu există perfecțiune!! 
Nu vei avea întotdeauna viața bine aranjată, pentru că nu vei alege întotdeauna calea cea bună, persoana potrivită, locul potrivit. Nu vei fi întotdeauna pregătit, pot afirma chiar capabil să faci ce trebuie. Dar asta nu înseamnă că ești nedemn, nu, ești prea înfoiat.
Nu trebuie să privești greșelile altora precum ceva rău, greșelile sunt provocări, sunt acele momente din care poți reporni pe drumul cel bun.

În pauza, de realitate

Culoarea, emoţia şi muzica, le avem pe toate în realitate, singura excepţie, nu tot timpul se contopesc, din păcate. Din acest motiv avem nevoie de câte-o pauză, de realitate, o strecurare discretă a spiritului cu rătăciri-n clipe ce-nfășoară turnul nostru cu povești, precum o iederă a trăirilor.
Când vom avea în mână cheia, pauzelor, de realitate, vom trece podul clipei care ar putea să se surpe și din imprevizibilul cerc al trăirilor, ne vom regăsi punctul de plecare, în tăcere, când iluziile bat la poarta sufletului jonglând cu multe alte decoruri.

Când fluviul vieții ne uimește

Lângă ”carul” minții, pus pe roți, de cuvinte plin, ce se revoltă uneori, în culori ce nu-s admise, omul, care-n fraze se destramă, ne uimește pe toți în unda clară a realității…
Din acest motiv:

De cele mai multe ori
simt nevoia
să-mi uit statul de om
nici cum mă cheamă
nu mai știu
atunci îmi iau sufletul
în brațe și zbor
zbor deasupra lumii
undeva pe crestele
unui munte
și mă transform
într-o floare de colț
și mă-nchid în uitare
las doar vântul
să-mi aline sufletul
sus pe-o stâncă
visând la frumusețea
naturii prin iubire…

De bei apă de izvor din izvorul fermecat vei avea o viziune despre timpul viitor și punându-ți lacătul la gură devii mai cumpătat. Gândirea se dilată în Lumină descătuşind verbul fără de vină iar metafora își găseşte liniştea deplină-n anotimpul celor ”rătăciți”…

Într-un timp ireversibili

Prin limpezirea cerului împletim speranțe
la fiecare început de primăvară
pe fiecare fir de iarbă proaspătă
legănăm vise
în liniștea nespuselor noastre dorinți
culese din culoarea florilor
și mergem mai departe într-un timp
ireversibili
Aprindem lumânări vii în fiecare zi
ce ne este dăruită
până când vom deveni o pată de culoare
într-o rotire universală
lăsată-ntr-un album prăfuit uitat pe-un colț
de bibliotecă
În mâna destinului mereu se rotește zborul
sufletelor agățate de-un vis
pictând pe tâmpla vremii dantelele fiorului
acele culori precum un nestăvilit izvor
de trăiri colorate-n nuanțele vremii
în esenţă, o rotire-n anotimpuri, o miniatură
din cuprinsul acestui Univers în care totul e posibil.

Alungând gânduri deșarte

Alergăm în zorii zilelor
ca izvorul fermecat
doar cu razele de soare
primăvara-i o poveste
încărcată-n flori alese
pare-un colț de rai…
Alungând gânduri deșarte
alergăm plini de speranță
printre visele mănunchi
cu belșug și sănătate
să ajungem la lumină
chiar de-i plin de întuneric
pentru-o nouă primăvară
un tablou miraculos
risipit prin al nostru suflet
dintr-un lac cu nuferi
unde florile-nfloresc.

Vântul clipei

În lumea mea nu-i doar iubire
căci rău-i deghizat în fericire
iar visele ar putea rugini
când răutatea-i o sfântă boală
iar gândul bun se rătăcește-n mănăstiri…
Când totul este-ntors cu susu-n jos
vântul clipei începe a mă alinta
cu flori de lotuși, cu zări albastre
în care prind curaj.
Atunci când lumea parcă se îndepărtează
și totul pare doar forțat
găsesc mereu o rază blândă de lumină
ce-mi înseninează trăirea și-mi dă curaj
să-mi trăiesc iubirea sădită-n suflet.

Declarația care l-a băgat în pământ pe Ceaușescu?

 Declarația care l-a băgat în pământ pe Ceaușescu?




Aș vrea să știu cât să mor până când m-oi îndura să mă îngrop sub alte amintiri... aș vrea să știu cât să trăiesc ca să pot vreodată să uit de mine... aș vrea să știu cât să aștept până când voi jeli moartea sufletului meu... aș vrea să știu cât să rabd să-mi vărs inima pe hârtie cu roșu alb... aș vrea să știu cât să plâng ca să uit de mine și de tot, și ce-am pierdut... aș vrea să știu cât să scriu până când cântecul meu va căpăta ultimul refren... aș vrea să știu cât să vreau... și aș vrea să știu cât să știu, și cât să mai aștept?...

Formular de contact

Nume

E-mail *

Mesaj *

Bine ai venit!

BLOGUL LUI PETRE-VITAN

Fotografia mea
Dumnezeu nu trebuie să fie lângă mine, dar El este mereu în gândurile și în inima mea.
Flag Counter>
💖 Copyright © 2018 - Blogul Lui Nurilusa
💖 Powered by nurilusa blog ⋆⭒˚。⋆ Design by nurilusa blog ⋆⭒˚。⋆