Orice înflorire largă a vieții noastre grăbite se pierde în tumultul vârstei dar astăzi nu voi căuta nici un refugiu sau o ascunzătoare în umbra anilor trecuți, îmi voi înfrunta destinul dincolo de zidul lumii, pe malul râului meu îmbrăcat în pace și voi fredona melodiile țărmului meu, un râu călător, o stânca înțeleaptă, o orhidee și-un cer senin…
În această dimineață strălucitoare, care se ivește pentru mine, voi planta un copac, o floare, rugându-mă pentru un nou vis, pe care-l voi lua în palmele sufletului și-l voi modela ca pe un lut în forma cea mai bună a sinelui pentru un nou început, fiecărei clipe oferindu-i o nouă șansă, noi pași în schimbare.
În pulsul acestei noi zile frumoase voi privi în sus și în afară, pur și simplu, cu speranță. S-ar putea să nu pot schimba poziția stelelor, să fac vânturile să nu mai bată sau să liniștesc marea, dar pot alege ce voi gândi. E-o poziție fermă și hotărâtă, pentru că altfel nu voi avea succes, nu voi fi intimidată, pentru că îmi voi proiecta o imagine clară și viabilă.
Calea spre a deveni și a face tot ceea ce îți imaginezi este: Să nu te lași influențat de gândurile și impresiile care te împiedică să-ți atingi adevăratul potențial, pentru că odată ce te lași contaminat riști să ajungi produsul lor.
Epilog: Pentru omul care aspiră există mereu o speranță, el are locul asigurat pentru reușită, pe când cel care stă în spate și nu îndrăznește niciodată, nu acționează niciodată, se veștejește în copacul vieții și toate dorințele sale nu vor schimba nimic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu