Năzuință

Parcă m-aș vrea un puf de păpădie de nimeni luat-n seamă doar vântul să mă miște-n a lui dorință, dar cine-s eu să pretind așa ceva, când lumea m-ar lua peste picior de mi-ar afla năzuința?

Dacă ar fi să mă mai nasc o dată mi-aș dori să fiu o floare de cireș ce zâmbește-n ram când soarele o alintă, privind la cer aș zâmbi în fiecare primăvară căci lumina se naște cum e normal, trăiește și moare, durerea învie se-nalță și doare, iubirea plutește și se scufundă-n uitare, întunericul zboară spre lumea-i deschisă, inocența dispare… de ură învinsă, pasiunea mocnește într-o cușcă închisă, căci oamenii trăiesc-n păcat cu inima deschisă și viața nu mai are un sens-n astă lume când frumusețea și iubirea dispar-ntr-o amnezie indusă.