Când fluviul vieții ne uimește

Lângă ”carul” minții, pus pe roți, de cuvinte plin, ce se revoltă uneori, în culori ce nu-s admise, omul, care-n fraze se destramă, ne uimește pe toți în unda clară a realității…

Din acest motiv:

De cele mai multe ori

simt nevoia

să-mi uit statul de om

nici cum mă cheamă

nu mai știu

atunci îmi iau sufletul

în brațe și zbor

zbor deasupra lumii

undeva pe crestele

unui munte

și mă transform

într-o floare de colț

și mă-nchid în uitare

las doar vântul

să-mi aline sufletul

sus pe-o stâncă

visând la frumusețea

naturii prin iubire…

De bei apă de izvor din izvorul fermecat vei avea o viziune despre timpul viitor și punându-ți lacătul la gură devii mai cumpătat. Gândirea se dilată în Lumină descătuşind verbul fără de vină iar metafora își găseşte liniştea deplină-n anotimpul celor ”rătăciți”…