La sfârșit de săptămână…

I-am pus aripi gândului, de ducă, să-l poarte vântul liber spre zarea-n care noi tărâmuri sunt gata să-l seducă, să mi se-ntoarcă mai deștept, nu trufaș sau șchiop, să-mi transforme cuvintele-n flori ce-n poezia vieții înfloresc.

Când simțim nevoia să fugim de lumea asta înconjurătoare, nu căutăm un loc anume, doar cu gândul zburăm departe pentru a ne fi permis zborul sufletului, puterea răului să ajungă ignorată, zâmbind vieții noastre promise, obosiți de grija să nu ajungem-n păcat…

Veselia și bucuria să fie reale, nu doar o iluzie, acel inamic-mortal, exersând în lume astfel, ar fi mai multă pace și armonie iar calea vieții ne-ar fi presărată cu bunătate și veselie înzecit, chiar însutit iar răutatea mocnind încet se va stinge agale și molcom în urma logicii nescrise al universului nostru interior.

Răsfirându-ne pe mai multe planuri, sacrificând totul pentru un sâmbure de adevăr al vieții, ne vom lovi de toate pragurile lăsându-ne duși de-ale vremii valuri, cum vor ele.

Ascultându-ne sufletul, iubindu-l și respectându-l, înlăturând neliniștea și tristețea, ne deblocăm bucuria cântând acele note-n care inima ne redă vitalitatea și energia de care avem nevoie, uitând de timpul-n care mustește așteptarea binelui, acel cer senin ce-și primește cu bucurie razele de soare.