ne amestecă-n priviri
picurii fierbinți de viață
și sub gene
ele ne strecoară
frumoasa primăvară
când tăcerea ne cuvântă
fără grai
peste munți și văi
îndepărtate țări și ape
ziua poate să ne-adape…
Mi-e sufletul
un cuib într-un cireș
în cuibul meu
poposesc pe rând
porumbelul alb și pur
vulturul cu ochi atent
la fel și soarele, vântul,
tăcerea-adâncă, ploaia,
toate mi se potrivesc.
De fapt, dacă stau și gândesc logic, chiar și când ajungi un ”înger”, întotdeauna va exista cineva căruia nu-i va place foșnetul aripilor tale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu