Unde pe-un lac ”liniștit”

De ceva timp, privind în jurul meu, mi se par multe lucruri ciudate în multe sfere ale vieții cotidiene, care au luat-o mult pe arătura vieții… Totul pare un cumul de factori ce ne creează o senzație generală de disconfort, din punct de vedere social, pe lângă căldura lunii lui cuptor.

Zi de zi adunăm povești ce-ar trebui scrise, când sufletele s-ar privi într-o oglindă, pe care-n buzunarul stâng al inimii le strângem, cum foarte puțini o fac, din cauza celor grei, cu suflete nătânge, rămân în colțuri interzise, chiar de nu-s uitate, ele se prescriu în timp, rămânând atărnate-ntr-un gard care-n timp se prăbușește…

Ne impunem să nu ascultăm la tot ce ni se zvonește dar cum viața nu stă pe loc, cu greu ne strecurăm printre oamenii care nimic nu au ce face decât să facă unde, unde, pe-un lac ce-ar trebui să fie liniștit.

Din motive personale îmi e foarte greu să-i înțeleg pe oamenii care cred că le știu pe toate considerând că nu pot fi contraziși iar când o faci sunt în stare să te agreseze verbal/scris cu tot felul de motivații care în loc să ”deslușire” ideea mai rău o încurcă. 

Voi încheia cu un citat din Mircea Eliade

„Gândiți-vă cât timp pierdeți cu oameni care nu vă înțeleg, câtă afecțiune risipiți pentru oameni care nu simt – iar pentru acei foarte puțini, care vă sunt adevărat frați, nu găsiți decât câteva minute, câteva zâmbete, câteva vorbe goale. Tot ce e mai bun în noi îl dăm oamenilor care n-au ce face cu darurile noastre. ”

A luat-o razna lumea… Chiar de-am vrea nu-i mai putem opri.