Rătăcitor prin clipe

Alerg mă împiedic și-apoi mă ridic, viața-mi este-o întreagă cursă, gândurile mi se rotesc prin vise când sufletu-mi șoptește-a sărbătoare iar prin univers pot trece nemuritoare îmbătrânind în demnitate, umor și seninătate, chiar și-atunci când totul pare dificil având curaj, voință și răbdare.

Să nu ne pierdem niciodată speranța-n cursa vieții, nu este niciodată prea târziu pentru a ne trăi viața așa cum ne dorim.

Când vom înceta să ne asumăm riscuri, încetăm să ne mai trăim viața.

Ps. Mi s-a făcut un dor de oamenii care erau cândva, când nu ne era teamă și rușine să avem puțin, atunci când nu ne ”cântăream” unii pe alții, când nu ne evaluam lucrurile și realizările, când ne bucuram unii de alții, fix așa cum eram, când împărțeam lucruri simple, dar care ne făceau să simțim că ni se oferă totul, când “totul” omului era, de fapt, iubirea, bunătatea și respectul.