Pământul e sătul de-atâta ploaie,
Se scutură-ale florilor petale,
Copacii gem sub vântul ce-i îndoaie.
E-atât de tristă ziua… și-i pustie…
Pustii aleile boltite de castani…
N-o mai iubesc și nu-mi mai place ploaia,
Cum îmi plăcea la douăzeci de ani.
Când alergam râzând, ca o nălucă,
Prin stropii grei ce-n gene se prindeau
Și,-n valsul ploii sărutat de ceruri,
Cântând, în pas cu mine, se-nvârteau.
Și nu-mi păsa că nu e vreme bună,
În inimă și-n suflet era soare,
Acum tristeți îmi picură în gânduri
Iar ploaia mă rănește și mă doare
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu