Sus pe-o stâncă

O floare de colț ce-și are locul în stânca unui munte, într-o perioadă c-un tumult deocheat, confuz, impur și fără milă, privește lumea de la înălțime, are-un astru ce o veghează dăruindu-i strălucire, turnându-i în pocalul vieții fericire, ferind-o de toxice frunze și nedrepte, înflorește frumos într-o lume fadă.

Nu-i singura, ca ea mai sunt milioane ce-și trăiesc viața ascultând simfonia iubirii și c-un zâmbet cald deschide cartea vieții-n care, înălțându-se spre soare, pune frumusețe, iubire, vise, doruri și dorințe.

Îi place locu-n care s-a cuibărit, un colț cu arome pure, un cer limpede și larg, răsărituri liniștite, apusuri colorate, fiindu-i sufletul de iubire veșnic plin.

În orice anotimp, deasupra, peste neguri și dezastre, prin ale ei gânduri trec mereu răsărituri și apusuri c-un cer veșnic limpede și-albastru.