Cui i-ar conveni să facă un pas în față și să recunoască: Eu sunt un mincinos! Asta ar presupune coloană vertebrală, pentru mulți, această coloană e doar de fațadă. Când încerci să le dovedești minciuna tot ei se victimizează și crește, crește, gradul de ”credibilitate” al ”durerilor”, al minciunilor asortate cu acuze, fel de fel, cu jigniri, care mai de care, mai tăioase.
Nu prea e bine, nu-i așa? Mai ales când realizăm că oamenii cărora le-am fost alături, cei pentru care am oferit timp, atenție, ajutor, parcă suferă de mitomanie (boală mintală caracterizată prin nevoia patologică a unor persoane de a altera adevărul, de a fabula, de a inventa povești care le avantajează) , altfel nu ar minți mereu și pe oricine.
Totuși, această mitomanie e perfect conștientă și are scopuri bine stabilite (a atrage atenția, a obține beneficii, a evita contexte jenante pentru propria persoană, a atribui responsabilități pentru propriile greșeli altor persoane apropiate etc.) Altfel spus, se învață cu minciuna, dacă tot îi funcționează, o folosește, nu? Chiar de te vei retrage din calea lui, el continuă. Urât obicei!
E greu a reuși să cunoști lumea în esența ei, te mulțumești doar cu aparența ei, când minciuna îți este un tovarăși eficient.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu