Dar i-a cusut în loc florarul suave flori de iasomie.
Și-a picurat în fiecare, din vraja lui, câte o boabă,
Ca orice blândă adiere ce o atinge să o soarbă.
Gătite-n strai de sărbătoare se-arată mândrele pansele,
Ce-au adunat cu lăcomie toate culorile pe ele,
Să-ncânte tuturor privirea, stârnind invidii printre flori,
Că nu au multe pe fustițe așa mândrețe de culori.
Zâmbesc, sfioase, margarete în albe rochii de fecioare,
La gât purtând bănuți de aur ce nu găsești la altă floare...
Așa minuni te înconjoară și-ți fură ochiul, rând pe rând,
Încât poți crede, primăvara, că-i însuși raiul pe pământ...
Semeț, pe fruntea dimineții un trandafir a înflorit.
Uimite, florile grădinii pe loc s-au și îndrăgostit.
Privindu-i mândra frumusețe, de însăși Cloris dăruită,
A devenit stăpân grădinii și dintre flori cea mai iubită.
Și ce durere! Ce cruzime să poți ucide-așa splendori!!!!
Ce bucurie-ți poate-aduce, cum să te-înduri să le omori,
Când fiecare-și are viața acolo unde a-nflorit?
Să le sărute răsăritul.... și mângâiate de-asfințit....
Să nu-mi aduci vreodată flori, căci le iubesc enorm, știi bine,Și n-aș putea trăi cu gândul c-au fost ucise pentru mine!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu