Iar florile să ne inunde fața,
Simțindu-le mirosul până-n ultima celulă,
Care vibrează încă, tot așteptând VIAŢA,
Căci VIAŢA ne-a fost întreruptă
Și vuietul nebun ne-a fost oprit,
Punându-ne în pauză de masă prelungită,
Ținându-ne după perdele să privim:
La pomii ce își mișcă frunza
La mugurii care pocnesc,
Născând petale parfumate,
Pictând tablouri de-un înalt frumos.
Să fie primăvara tot mai lungă,
Ca-n clipa-n care vom putea ieși,
Să ne-mbătăm de-atâta frumusețe,
Să-mbrățișăm tot ce în cale vom găsi.
Ne este dor de oamenii ce-n grabă forfotesc pe stradă,
Ne este dor de zgomotele vieții agitate,
Dar cel mai mult ne doare c-am pierdut
Contactul cu natura asta toată,
Dar vine clipa-n care vom putea păși
Pe străzile care oftează după pașii noștri
Și-atunci vom fi mai înțelepți și mai umili
Ca să putem să respirăm SPERANȚĂ.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu