Se preling ca stropi de ploaie pe streașina gândului...
În juru-mi cuvinte răsturnate, sensuri aleatorii,
Vacarmul străzii cu precupeți negustorind sufletul...
Eu mă-ndrept spre un singur drum,
Urmând indiciul lăuntric, reflectorul inimii.
Deposedată de iluzii bat la poarta dorului,
lăcașul dragostei,
Și-mi răspunde clipa,
O clipă-n care-mi așez eternitatea.
Casa iubirii e vie,
Pulsul ei întețește simțurile...
Înlăuntru focul arde, încălzindu-mi ființa...
Nu mai aud decât ropotul inimii,
Departe, stingându-se-n neființă,
Păreri dogmatice lepădate de esență,
Foșnete indiferente cu iz de șuetă...
Strâng ființa iubită-n brațele emoțiilor.
Și o chem în ploaie.
Și plouă cu noi peste țărâna timpului,
Peste case nocturne, răzlețe,
Peste râpe existențiale,
Gropi înfundate cu desișuri de idei,
Peste negativismul ilogic ștrangulat de ifose,
Glasuri bârfitoare căutătoare de senzațional lugubru...
Ploua cu lumina dragostei,
Întețind focul viu...
Plouă cu iubire...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu