.jpg)
Trecut-au ani de când nu l-am văzut,
Dar dorul m-a adus din depărtări
În locul drag în care m-am născut.
Amurgul viu și-nsângerat se-așterne
Pe coastă, unde văd ca altădat’
Un pâlc de plopi ce-și leagănă alene
Privirile, de pază, peste sat.
Același drum de colb mi se așterne
Iar timpul mi se pare-ncremenit
Și nici un glas nu-ncearcă să mă cheme
Și nici un chip nu-mi spune, ,,bun venit”.
Căsuța mică ce-o credeam odată
Un paradis desprins de prin povești
Ca o stafie astăzi mi se-arată.
(Și milă ți-e la dânsa să privești!)
Cândva, bujorii-mi sărutau privirea
Mușcatele-mi zâmbeau drăgăstos,
Acum nu pot simți decât mâhnirea
Că a pierit tot ce a fost frumos.
C-o sfoară prins de ciutura fântânii
Atârn-un ciob din cana mea de lut,
Ce-mi amintește cum legară bunii
Cănița mea din care am băut.
Atât de rău m-a săgetat durerea
Când amintirea-n gheară m-a luat
Că am căzut, în praf, pe prispa veche
Și lacrimile le-am descătușat.
Într-un târziu, cătând spărtura porții,
Un moș cu barba-n brâu s-a arătat:
,,_Tu cine ești, doar nu dădură hoții?
De ce în curtea asta ai intrat?”
Cu greu privea își căuta prin ceață
Pe-acel care să intre-a cutezat,
Un zâmbet trist mi se-așternu pe față:
,,_Sunt primul prunc pe care-ai botezat!”
Și, deschizând părintelui Vasile
În brațe l-am luat, ținându-l strâns,
,,_O! Nu se poate! Chiar tu ești, copile?”
L-am mângâiat, am suspinat, și-am plâns…
,,_Copila mea, e-atât de multă vreme
De când pe-acasă nu ai mai trecut,
Ca n-aș mai fi putut a recunoaște
Copilul, din domnița ce-ai crescut!
Mă așteptam, cândva că te-oi întoarce
Să-ți faci un cuib de suflet în ‘ăst sat,
Căci pentru tine-aici e rădăcina
Și-a o uita de tot, ar fi păcat…
Și nu gândi ca-i loc uitat de lume,
Aici să-ți cauți liniștea la greu!
Căci unde-ai cunoscut întâi lumina,
Acolo-L poți găsi pe Dumnezeu !”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu