Credeți în autenticitatea iubirii găsite pe internet?

Mergem, dar fără a ajunge undeva cu adevărat. Vedem, dar fără a pătrunde, de fapt, până la esență. Vorbim, dar emisia de cuvinte nu îmbracă nici un mesaj fundamental. Facem, dar nu realizam

niciodată ceva concret. Alergăm, dar rareori ne sincronizam cu speranțele noastre sau ale celor apropiați. Verificăm, dar standardele noastre ne dezamăgesc chiar și pe noi înșine. Țipăm pe dinăuntru, dar urechea care să ne audă încă nu a fost inventată. Dormim, și totuși nu ne odihnim cu adevărat. Auzim, însă nu ascultăm, în fond, cu tot interesul. Avem, însă suntem cu totul deposedați de ceea ce ne-ar putea aduce mulțumirea finală. Despre ce este vorba, la urma urmei?

„A merge”, „a vedea”, „a vorbi”, „a face”, „a alerga”, „a verifica”, „a țipa”, „a dormi”, „a auzi”, „a avea” – câteva simple verbe printre care ne pierdem în iureșul nebun în care singuri acceptăm să intrăm, fiind complicii timpurilor noastre. Simple verbe pe care le trăim, uitând că verbul cu adevărat important pentru fiecare dintre noi este, pur și simplu, „a fi”. Iar marea insatisfacție, marea angoasă care ne pândește de fiecare dată când rămânem singuri cu noi înșine este că suntem niște ființe ale suprafeței, niște ființe private, prin

propria noastră contribuție, de orice adâncime. Pe scurt, ființe fără autenticitate. Astfel încât, în ceasurile rare ale repaosului – acel repaos în care ne recuperam pe noi înșine din puzderia de proiecte inutile în care ne place să ne aruncăm zi de zi – ne întrebăm, năuci, ce putem face pentru a ne

redobândi autenticitatea, pentru a ne redobândi pe noi înșine. Unii, mai mult sau mai puțin întârziați în romantism, ar putea spune că iubirea este tot ce ne trebuie pentru a recâștiga axul vertical al existentei noastre. Da, „love is all we need”, pare a spune un cântec de acum câteva decenii. Și, pe semne că este adevărat. De aceea se spune că iubirea ne înaripează, tocmai pentru că iubirea este cea care ne deschide cu adevărat ochii pentru adâncime și pentru înălțime, și ne face să vedem că toate celelalte, toate verbele și categoriile în care ne risipim zi de zi, nu sunt nimic altceva decât banala, superficială orizontală a existenței noastre. Dacă putem găsi iubirea pe internet? Mi s-a adresat aceasta întrebare zilele trecute. Am fost uimită, întrucât răspunsul nu era nimic mai mult decât o evidență, iar evidențele nu necesită a fi interogate. Ei bine, celor sceptici sau, mai mult, celor care sunt amorțiți în bigotismul unor mentalități cu totul

desuete, le voi spune că iubirea este, într-adevăr, un dar prețios, însă poate fi găsită oriunde există disponibilitatea de a fi autentic. Iar relațiile, prieteniile, cunoștințele care se fac prin intermediul internetului pot concura în autenticitate prieteniile făcute pe viu, în carne și oase. Iubirea nu are nevoie de multe pregătiri, de multă premeditare pentru a ni se întâmpla. Dimpotrivă, nu are nevoie de nimic. Ea, pur și simplu, apare. Ne lovește. Și, încă o, observație. Iubirea care nu este autentică nu este iubire nici în cea mai mică măsură. Ceea ce este cu adevărat mirobolant la iubire este că descoperindu-l pe celălalt / pe cealaltă, te descoperi pe tine însuți / însăți. Celălalt te face să te recâștigi, să te redobândești, să te recuperezi din verbele și din categoriile cotidiene pentru a te restitui simplului și, în același timp, complicatului „a fi”. Celălalt te face să fii tu însuți așa cum, de fapt, ai fost întotdeauna, dar nu ai conștientizat. Iubirea este, de aceea, catalizatorul lui „a fi”. Și oricine are posibilitatea de a-și redobândi ființa autentică prin intercesiunea iubirii autentice, iar internetul nu e cu nimic mai prejos decât alte medii de interacțiune socială și, în fond, umană. Deci, internauți din toată lumea, iubiți-vă!